Bine v-am regăsit!
Pentru că cerga reprezintă mai mult decât o cuvertură care învelește un pat, o canapea sau o pardoseală pe timp de iarnă și nu numai, astăzi m-am gândit să vă povestesc ce a reprezentat cerga în viața mea.
Am trăit 10 ani pe vremea lui Ceaușescu și au fost foarte frumoși pentru mine, dar și ceilalți 10 care au urmat.
Și acum să vă spun cum au fost primii 10 ani.
Din primele mele amintiri de pe la vârsta de 3-4 ani mi-o amintesc pe mama cum îndruga zeci de kg de lână iar bunica mea cum țesea seci și sute de cergi. Era perioada de vârf a cergilor. Era o concurență între femei care reușește să țeasă mai repede și mai bine cât mai multe cergi. Iarna îmi plăcea când războiul de țesut era adus în casă iar noi (eu și sora mea) ne ascundeam sub thiară (războiul de țesut) și ne făceam ”casă”, ziceam noi. Acolo ne jucam până adormeam cu păpușile (puține pe care le aveam) iar mama seara, târziu ne ducea în pat. Sau atunci când erau țesute și pregătite pentru vâltoare eu și sora mea luam cergile și ne făceam fotolii din ele. Le așezam una peste alta până când aveam destule sa ne putem așeza confortabil. Eram foarte fericite când bunica sau tata se întorceau din țară, unde vindeau cergile (de obicei plecau în Timișoara, Cluj, Iași, Brașov), cu tot felul de lucruri necesare (înainte de 1989 în zona noastră lucrurile de strictă necesitate cam lipseau din magazine) cum ar fi: hăinuțe și încălțări pentru noi. Odată, când aveam doar 4 ani, bunica mi-a cumpărat din Timișoara un ”fâș” care îmi era atât de mare că ajungea pe jos, era pentru copil de 7 ani. Dar, zicea ea, ”să-i fie bun și mai târziu”. Și l-am purta eu, sora mea și verișoarele mele care s-au născut în anii 1990. Dulciurile erau destul de rare și nu erau o prioritate de a cumpăra. Primeam cu rația și era în regulă, pentru că mama și bunica ne făceau prăjituri și cozonaci delicioși.
Atât pentru azi, săptămâna viitoare voi reveni cu o poveste despre cum era cerga în anii 1990.
Pe curând!
